Conflictul de interese in procedurile de achizitii publice. Modificari legislative recente.
În data de 15.05.2012 a intrat în vigoare ordinul nr. 170/07.05.2012 emis de ANRMAP, privind interpretarea art. 691 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
Aceasta modificare este salutara mai ales din perspectiva efectului clarificator si a plusului de coerenta conferit actului normatv, in lumina nenumaratelor controverse existente in practica cu privire la existenta conflictului de interese.
Prin urmare, pentru a lămuri toate controversele și pentru a asigura transparența procedurii, ANRMAP a emis ordinul menționat mai sus, în cadrul căruia sunt arătate situațiile de natură a genera un conflict de interese în sensul art. 691 din OUG 34/2006, respectiv:
1. membri ai consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare a ofertantului/candidatului/ofertantului asociat/subcontractantului/terţului susţinător sunt soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu persoane care deţin funcţii de decizie în cadrul autorităţii contractante;
2. acţionarii sau asociaţii ofertantului sau candidatului sau ofertantului asociat sau subcontractantului sau terţului susţinător sunt soţ/soţie, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu persoane ce deţin funcţii de decizie în cadrul autorităţii contractante;
3. persoane cu funcţii de decizie din cadrul autorităţii contractante deţin părţi sociale, părţi de interes, acţiuni din capitalul subscris al unuia dintre ofertanţi/candidaţi/ofertanţi asociaţi/subcontractanţi/terţi susţinători;
4. persoane cu funcţii de decizie din cadrul autorităţii contractante fac parte din consiliul de administraţie/organul de conducere sau de supervizare a unuia dintre ofertanţi/candidaţi/ofertanţi asociaţi/subcontractanţi/terţi susţinători.
În vederea îndeplinirii scopului acestui ordin, se instituie obligația autorității contractante de a a preciza în documentaţia de atribuire persoanele ce deţin funcţii de decizie în autoritatea contractantă cu privire la organizarea, derularea şi finalizarea procedurii de atribuire, respectiv toate persoanele care aprobă/semnează documente emise în legătură cu sau pentru procedura de atribuire, inclusiv persoanele care aprobă bugetul aferent autorităţii contractante, necesar finanţării contractelor de achiziţie publică.
Decizia nr. 3/2012 din 12/03/2012
Privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 281 din 27/04/2012
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Dosar nr. 3/2012
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 11.052/2.432/III-5/2011, “vizând posibilitatea recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate”.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţa neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaşte şi pune în executare şi pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare, alături de pedeapsa închisorii, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că nu se poate dispune recunoaşterea, alături de pedeapsa închisorii, şi a amenzii penale, întrucât statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată de statul străin.
A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la “posibilitatea recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în ipoteza specială în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, în cauzele având ca obiect cereri de transfer de persoane condamnate”, au fost evidenţiate două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de transfer al persoanei condamnate într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate de instanţa de judecată din statul solicitant, recunoaşte şi pune în executare şi pedeapsa amenzii penale aplicată în statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii (anexele nr. 1-11), argumentându-se că, în conformitate cu dispoziţiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internaţională în materie penală, republicată, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.
De asemenea, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, cu excepţia cazului în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare.
În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă (anexa nr. 12), iar la acest punct de vedere au aderat şi instanţele în marea lor majoritate prin soluţiile pronunţate în cauze.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii s-a considerat că nu se poate dispune recunoaşterea alături de pedeapsa închisorii şi a amenzii penale, dacă statul de condamnare nu a solicitat executarea sancţiunii pecuniare, aspect care rezultă din cererea de transfer formulată în cauză (anexele 13-18), argumentându-se că executarea sancţiunilor pecuniare este reglementată în secţiunea a 4-a a Legii nr. 302/2004, republicată, care conţine dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Decizieicadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare.
Conform dispoziţiilor menţionate, recunoaşterea sancţiunilor pecuniare comportă o procedură diferită, care include prezentarea de către statul solicitant a unui certificat emis conform anexei nr. 3 la Legea nr. 302/2004, republicată. În conţinutul acestui certificat statul solicitant trebuie să precizeze dacă permite aplicarea de către statul de executare a unor sancţiuni alternative în eventualitatea imposibilităţii de a executa decizia care aplică sancţiunea pecuniară şi care sunt sancţiunile care pot fi aplicate, respectiv felul sancţiunilor (privarea de libertate, munca în folosul comunităţii sau alte sancţiuni) şi nivelul maxim al sancţiunii.
În aceste situaţii, s-a reţinut că obiectul sesizării este strict delimitat de cererea de transfer, iar procedura de urmat trebuie să corespundă acestei solicitări, respectiv transferul condamnatului numai pentru executarea pedepsei închisorii, nu şi pentru executarea sancţiunii pecuniare.
4. Opinia procurorului general
Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România se pronunţă atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât şi cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Legiuitorul a prevăzut că transferarea unui condamnat într-un alt stat se poate face numai în urma unei proceduri de recunoaştere a hotărârii de condamnare pe teritoriul statului unde va fi transferat şi că prin Convenţia europeană asupra persoanelor condamnate şi Protocolul adiţional adoptat la Strasbourg în 18 decembrie 1997, în titlul VI din Legea nr. 302/2004, republicată, este prevăzută procedura prin care se poate realiza transferarea persoanelor condamnate în ipoteza în care statul român este statul de executare.
Prin voinţa expresă a legiuitorului, Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă a se pronunţa cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, precum şi dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, conform art. 158 sau 159 din Legea nr. 302/2004, republicată.
Cu privire la acest aspect, dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, republicată, stabilesc că executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare, iar în procedura de continuare a executării pedepsei reglementată în art. 10 din Convenţie şi art. 158 din Legea nr. 302/2004, republicată, statul de executare continuă activitatea începută de statul de condamnare, succedându-i în totalitate acestuia.
În cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, neputându-le modifica, scop în care instanţa va analiza şi va stabili compatibilitatea cu legislaţia română a felului şi duratei pedepsei dispuse prin hotărârea judecătorească străină.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, în examinarea îndeplinirii condiţiilor transferării prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, instanţa trebuie să se raporteze la întreaga durată a pedepsei ce se execută în statul de condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 302/2004, republicată, hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pedepsei pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau asupra executării parţiale a acestei pedepse.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
S-a arătat că argumentele de drept reglementate atât prin legislaţia internă, cât şi prin legislaţia internaţională pledează şi susţin această primă opinie.
În ipoteza specială a recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării şi recunoaşterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.
În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983.
În dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
a) condamnatul este resortisant al statului de executare;
b) hotărârea este definitivă;
c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului dintre statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;
e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, transferarea persoanei condamnate nu poate avea loc în termenii convenţiei decât în condiţiile următoare:
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al statului de executare;
b) hotărârea trebuie să fie definitivă;
c) durata condamnării pe care cel condamnat o mai are încă de executat trebuie să fie de cel puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare sau să fie nedeterminată;
d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre cele doua state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei;
e) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării trebuie să constituie o infracţiune penală în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie o astfel de infracţiune, dacă ar fi survenite pe teritoriul său;
f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.
Analiza cumulativă a acestor dispoziţii legale relevă neechivoc că, în ipoteza specială a recunoaşterii şi punerii în executare a amenzii penale, în cazul în care aceasta este aplicată de statul străin de condamnare alături de pedeapsa închisorii, instanţele învestite cu astfel de cereri vor aplica pentru realizarea transferării şi recunoaşterii unei astfel de hotărâri procedura prevăzută în art. 9 paragraful 1 lit. a din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislaţia naţională.
Art. 9 paragraful 1 lit. b din Convenţie şi art. 157 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, permit autorităţilor competente ale statului de executare să aleagă între două proceduri alternative de executare:
- fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti, situaţie în care este obligatoriu a se respecta felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;
- fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre a acestui stat dată într-o procedură judiciară sau administrativă, înlocuind astfel sancţiunea aplicată în statul de condamnare printr-o sancţiune prevăzută de legislaţia statului de executare pentru aceeaşi infracţiune.
Statul de executare este continuatorul statului de condamnare, principiu care rezultă din art. 10 paragraful 1 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, care prevede că, în caz de continuare a executării, statul de executare este legat de natura juridică şi durata sancţiunii, aşa cum rezultă ele din condamnare.
Convenţia acceptă totuşi, în paragraful 2 al art. 10, dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare ori dacă legislaţia acestui stat o impune, ca statul de executare, printr-o hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură.
În dreptul intern, art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, permite conversiunea ori schimbarea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate de instanţa străină sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, deoarece executarea pedepsei este guvernată de legea statului de executare. În această situaţie, prin hotărâre judecătorească, se poate adapta acea pedeapsă la cea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Pedeapsa trebuie să corespundă, atât cât este posibil, felului pedepsei aplicate în statul de condamnare şi nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Potrivit art. 233 alin. (2) pct. 1 din Legea nr. 302/2004, republicată, prin pedeapsă pecuniară se înţelege obligaţia de a plăti:
1. a) o sumă de bani drept condamnare pentru o infracţiune, pronunţată printr-o hotărâre;
b) compensaţia pronunţată prin aceeaşi hotărâre în beneficiul victimelor, dacă victima nu se poate constitui parte civilă la proces, iar instanţa acţionează în exercitarea competenţei sale în materie penală;
c) o sumă de bani aferentă cheltuielilor cauzate de procedura judiciară sau administrativă care a dus la pronunţarea hotărârii;
d) o sumă de bani către un fond public sau către o organizaţie de sprijin pentru victime, pronunţată prin aceeaşi decizie.
Art. 240 din Legea nr. 302/2004, republicată, explică în alin. 1 că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 241 din aceeaşi lege, pentru ca în alin. (2) să arate că, dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaşte şi de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente şi va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător.
Astfel, art. 241 din Legea nr. 302/2004, republicată, prevede că autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaştere sau neexecutare.
Legea nr. 302/2004, republicată, prevede o singură situaţie în care autoritatea judiciară de executare poate modifica sancţiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută în art. 242, când hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanţa română putând decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
Analiza dispoziţiilor legale menţionate relevă că, în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, întrucât hotărârile penale recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca hotărârile pronunţate de instanţele române, iar începerea executării pedepsei are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul său, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare.
În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării totale sau parţiale a acestei pedepse, pentru că altfel nu există nicio incompatibilitate de executare a pedepsei amenzii alături de pedeapsa închisorii, Codul penal român prevăzând inclusiv posibilitatea executării ambelor pedepse principale pentru ipoteza în care cererea de transfer în vederea executării pedepsei se referă în mod explicit şi la pedeapsa amenzii.
A considera altfel echivalează cu încălcarea dispoziţiilor art. 159 din Legea nr. 302/2004, republicată, referitoare la natura şi durata pedepsei, lucru nepermis de lege, aşa încât se impune ca, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate să se pronunţe atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 şi 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 137 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, stabileşte că:
În cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât şi condamnarea la pedeapsa amenzii, instanţa de judecată sesizată în scopul recunoaşterii hotărârii penale străine de condamnare în integralitatea ei şi al transferării persoanei condamnate se pronunţă atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate, cât şi cu privire la executarea pedepsei amenzii aplicate prin hotărârea penală străină de condamnare.
Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIVIA DOINA STANCIU
Magistrat-asistent,
Alina Gabriela Păun
Sursa: www.scj.ro
Decizia nr. 2/2012 din 12/03/2012
Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 281 din 27/04/2012, privind judecarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
Dosar nr. 2/2012
Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2/2012 este constituit conform dispoziţiilor art. 4144 alin. 3 din Codul de procedură penală, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, raportate la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Gabriela Scutea, procuror adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul Secţiilor Unite, doamna Alina Gabriela Păun, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Sesizarea nr. 12.422/2.874/III-5/2011, “în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 127 din Codul penal, respectiv dacă transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că există o jurisprudenţă neunitară, în sensul că unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, iar, dimpotrivă, altele au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei.
A fost arătată opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu este arestată provizoriu în vederea predării, are efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la dispoziţiile art. 127 din Codul penal.
De asemenea, s-a mai susţinut că transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
1. Problema de drept ce a generat practica neunitară
Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la stabilirea faptului dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.
2. Examenul jurisprudenţial
Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional cu privire la stabilirea faptului dacă “transmiterea, potrivit dispoziţiilor legale în materie, a unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române constituie sau nu o cauză specială de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei”, a fost relevată o practică neunitară.
3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
3.1. Într-o primă orientare a practicii, unele instanţe au apreciat că emiterea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare constituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei.
În acest sens, s-a argumentat că mandatul european de arestare, fiind, conform Deciziei-cadru 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene, o cerere de extrădare în procedură simplificată, devin incidente prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată (anexele nr. 1-15).
În cadrul acestei orientări de practică judiciară, alte instanţe au decis că numai arestarea provizorie în vederea predării, în baza unui mandat european de arestare emis de autorităţile române, determină întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, în condiţiile art. 127 alin. 1 din Codul penal, considerând că măsura arestării provizorii echivalează cu începerea executării pedepsei (anexele nr. 16-18).
În favoarea concluziei că emiterea unui mandat european de arestare de către autorităţile române constituie o cauză specială ce întrerupe prescripţia executării pedepsei, s-a arătat că prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 s-a concretizat hotărârea luată în cadrul Consiliului European de la Tampere din 1999 ca, între statele membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare, în cazul persoanei ce se sustrage de la executarea unei pedepse privative de libertate aplicate printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv o procedură accelerată, în cazul persoanei ce se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată.
S-a mai susţinut că într-o atare procedură dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 sunt aplicabile, mandatul european de arestare fiind, în fapt, procedura simplificată de extrădare.
În consecinţă, în privinţa întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, emiterea mandatului european de arestare produce aceleaşi efecte ca depunerea unei cereri de extrădare.
3.2. Într-o a doua orientare a practicii, alte instanţe au apreciat că emiterea mandatului european de arestare nu întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei, motivându-se că prevederile art. 33 alin. (2) din lege vizează numai depunerea unei cereri de extrădare, nefiind permisă aplicarea acestei reglementări prin analogie şi instituţiei mandatului european de arestare (anexele nr. 19-34).
În susţinerea acestei idei s-a argumentat în sensul că mandatul european de arestare nu poate fi echivalat cu o cerere de extrădare, instanţa neputând proceda la o interpretare prin analogie a textelor de lege, aceasta nefiind permisă în materia dreptului penal.
S-a subliniat că, dacă în ipoteza cererii de extrădare art. 33 alin. (2) din legea menţionată stabileşte că aceasta întrerupe prescripţia executării pedepsei, în cazul emiterii unui mandat european de arestare nu există o astfel de prevedere. În contextul acestei abordări s-a evidenţiat că cele două forme de cooperare internaţională – extrădarea şi mandatul european de arestare -, deşi prezentând elemente comune cu privire la natura şi regimul lor juridic, sunt reglementate distinct, iar normele în materia extrădării nu au caracter de norme generale, având aplicabilitate doar în această materie.
Împrejurarea că prin acelaşi act normativ a fost introdus un nou sistem simplificat – mandatul european de arestare – nu transformă, în opinia acestor instanţe, normele ce reglementează această formă de cooperare în norme speciale.
4. Opinia procurorului general
Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în sensul orientării jurisprudenţiale potrivit căreia dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, sunt incidente şi în materia mandatului european de arestare, cu distincţia ce se impune în raport cu localizarea persoanei solicitate.
În considerarea condiţiilor în care se produc efectele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în domeniul extrădării, precum şi a elementelor ce conturează natura şi regimul juridic al mandatului european de arestare, s-a concluzionat că depunerea/formularea cererii de extrădare – cauză cu caracter întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei – nu poate avea loc decât în măsura în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este cunoscut.
Per a contrario, atât timp cât persoana ce se sustrage de la urmărirea penală, de la executare nu este localizată, autorităţile române emit mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării (art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată), ipoteză în care nu se produce întreruperea prescripţiei.
Pe de altă parte, se arată că mandatul european de arestare este o instituţie similară extrădării, simplificată, ce a eliminat anumite etape în solicitarea/predarea între statele membre ale Uniunii Europene a persoanei în vederea tragerii la răspundere penală sau a executării pedepsei.
Se argumentează că raportul dintre cele două instituţii este de la general la special, de la general la particular, iar în absenţa unor norme speciale nu se poate invoca extinderea interpretării prin analogie a prevederilor art. 33 alin. (2) din lege.
Spre deosebire de cererea de extrădare, care se formulează/depune numai dacă persoana este localizată, mandatul european de arestare se emite cu satisfacerea condiţiilor prevăzute în art. 88 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, indiferent dacă persoana este localizată sau nu.
În prima situaţie, transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată are caracterul unei cereri de extrădare, impunându-se inclusiv recunoaşterea efectului prevăzut de lege pentru cererile de extrădare, respectiv caracterul de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Cu atât mai mult efectul întreruperii cursului prescripţiei trebuie constatat în ipoteza în care faţă de persoana căutată se ia măsura arestării în scopul predării pe baza mandatului european de arestare, momentul arestării marcând debutul executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, iar durata arestului executat în statul străin fiind dedusă din durata pedepsei [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată].
În contextul în care persoana căutată nu este localizată, iar mandatul european de arestare este transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, care procedează la difuzarea sa pe canalele specifice, se susţine că transmiterea prin difuzare nu poate fi asimilată cu o cerere de extrădare, întrucât nu sunt verificate elementele definitorii ale extrădării, statul de executare nefiind identificat, iar derularea procedurii nefiind efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate.
Într-o asemenea situaţie, se apreciază că, nefiind îndeplinite exigenţele legii, transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare [art. 65 alin. (4), art. 88 alin. (6) şi art. 90 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată] nu produce efectul întreruptiv de prescripţie.
5. Raportul asupra recursului în interesul legii
Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză a vizat prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că efectul de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la art. 127 din Codul penal, se impune a fi recunoscut transmiterii directe a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este ori nu este arestată provizoriu în vederea predării.
Nu produce efectul întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
S-a argumentat, în esenţă, că transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele ce caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată.
Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român, în condiţiile în care arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat, astfel încât exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Din examinarea dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, rezultă că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 127 din Codul penal statuează cu privire la întreruperea cursului prescripţiei executării, în sensul că termenul de prescripţie a executării pedepsei prevăzut în art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizică, se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni, iar sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
Prescripţia executării pedepsei constă în înlăturarea forţei coercitive a unei hotărâri definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevăzute de lege fără ca ea să fie executată, reprezentând o cauză de stingere a dreptului de a impune, prin constrângere, executarea pedepsei ce a fost aplicată unei persoane.
Raţiunea prescripţiei executării pedepsei este aceeaşi cu cea a prescripţiei răspunderii penale, eficienţa executării pedepsei diminuându-se până la dispariţie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare în care sancţiunea nu a fost executată.
Prin natura sa juridică, prescripţia, fie că este a executării pedepsei, fie că vizează însăşi răspunderea penală, apare ca o renunţare anticipată a autorităţilor de a cere sau a impune sancţiuni penale executabile, dacă acestea nu s-au produs într-o perioadă apreciată ca fiind rezonabilă de legiuitor.
În registrul circumstanţelor care întrerup cursul prescripţiei executării pedepsei, legiuitorul român a reglementat 3 cauze, şi anume: când infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, când începe executarea pedepsei şi, în fine, când săvârşeşte o nouă infracţiune.
Principalul efect al sustragerii de la executare, după începerea executării pedepsei, îl constituie curgerea unui nou termen de prescripţie, începând cu data sustragerii.
Instituţia întreruperii cursului prescripţiei executării pedepsei, în lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu referire la efectele, în această materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de către autorităţile judiciare române altui stat membru a generat interpretarea şi aplicarea neunitară a legii.
Dacă în cazul depunerii cererii de extrădare, prin voinţa legiuitorului, s-a instituit o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată], analiza reglementării mandatului european de arestare nu identifică o prevedere similară.
Interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal implică, în mod obligatoriu, examinarea instituţiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extrădare simplificate.
În esenţă, pasul spre mandatul european de arestare a fost făcut prin termenii concluziilor de după întâlnirea de la Tampere: procedura formală a extrădării ar trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, şi ar trebuie să fie înlocuită de un simplu transfer al persoanei.
Se poate observa, aşadar, că mandatul european de arestare acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căreia în concret i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării hotărârii într-un proces penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei.
Din această perspectivă, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, în raport cu extrădarea, sunt întemeiate.
De asemenea, interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 65 şi 66 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu privire la incidenţa prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeaşi lege determină concluzia că cererea de extrădare poate fi formulată/depusă numai în condiţiile în care persoana solicitată este localizată şi statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.
Per a contrario, atât timp cât persoana solicitată care se sustrage de la urmărirea penală sau de la executare nu este localizată, devine funcţională instituţia urmăririi internaţionale în vederea extrădării, emiţându-se mandat în acest sens, fără însă a se putea susţine că emiterea şi difuzarea unui asemenea mandat ar genera întreruperea prescripţiei.
În mod raţional, câtă vreme persoana nu este localizată şi statul de executare nu este cunoscut, se conturează o imposibilitate obiectivă de formulare/depunere a cererii de extrădare, autorităţile române neavând posibilitatea unei manifestări efective în vederea tragerii la răspundere penală a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenţa cauzelor ce întrerup prescripţia.
Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas înainte prin elementele de noutate în planul predării infractorilor între statele membre, al simplificării şi operativităţii cu care se realizează cooperarea juridică în interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare în interiorul Uniunii Europene.
În fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru în altul – înlocuind procedura tradiţională a extrădării -, un sistem pe orizontală care se substituie extrădării în toate materiile, inclusiv în domeniul recunoaşterii mutuale a deciziilor în justiţie, decizii ce se impun a fi executate automat pe întreg teritoriul Uniunii Europene.
Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai în interiorul Uniunii Europene, a înlocuit practic Convenţia europeană de extrădare, care rămâne valabilă în relaţia dintre un stat membru şi alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.
În considerarea celor expuse, raportul dintre cele două instituţii – extrădarea şi mandatul european de arestare – este unul de la general la special, de la general la particular, iar în măsura în care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate într-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general în materia extrădării.
În adevăr, reglementarea mandatului european de arestare nu oferă o prevedere cu privire la efectul întreruptiv al prescripţiei executării pedepsei în situaţia emiterii mandatului european de arestare, astfel cum instituţia extrădării o face prin dispoziţiile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Incidenţa acestor norme şi în materia mandatului european de arestare devine posibilă în baza raportului dintre cele două instituţii, fără a se putea invoca, în mod fundamentat, extinderea prin analogie a acestor prevederi.
Este ştiut că aplicarea legii penale prin analogie constituie o atingere adusă securităţii juridice a cetăţeanului şi deschide calea spre o aplicare arbitrară a normelor dreptului penal, în doctrina română apreciindu-se că principiul legalităţii se opune întotdeauna aplicării legii penale prin analogie.
În problematica în discuţie se poate constata că nu ne aflăm în situaţia interpretării extensive prin analogie a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată – dispoziţii de altfel în defavoarea persoanei solicitate -, procedeu unanim considerat ca fiind inadmisibil, atât timp cât procedura mandatului european de arestare este în sine procedura simplificată, accelerată a extrădării, normele cu caracter general fiind pe deplin aplicabile acestei proceduri speciale.
Analogia în defavoarea inculpatului – analogia in malam partem – este de altfel interzisă şi în plan european, jurisprudenţial, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în mod constant că art. 7 din Convenţie evidenţiază, între altele, interdicţia aplicării legii penale prin analogie în defavoarea inculpatului.
Deşi se impune a recunoaşte originalitatea mandatului european de arestare, din perspectiva modificărilor procedurale aduse, a importanţei încrederii reciproce, ca principiu fundamental al executării, el reprezintă, în sine, o extrădare inovativă, devenind astfel firesc ca dispoziţiile privind extrădarea, care nu se regăsesc în mod expres în reglementarea mandatului european de arestare, să-şi afle incidenţa.
Prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, care instituie o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, prin formularea/depunerea cererii de extrădare, sunt aplicabile, în consecinţă, şi în materia mandatului european de arestare.
Transmiterea mandatului european de arestare autorităţilor judiciare de executare se realizează, în mod distinct, în funcţie de localizarea persoanei solicitate.
Astfel, în situaţia localizării acesteia, devin incidente prevederile art. 88 alin. (3) lit. a) şi art. 89 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, iar în ipoteza în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare se transmite prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care procedează la difuzarea acestuia pe canalele specifice.
Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de către autorităţile române către autorităţile judiciare ale statului membru pe teritoriul căruia a fost localizată persoana solicitată întruneşte toate elementele care caracterizează o cerere de extrădare, caz în care se impune a fi recunoscut efectul prevăzut de lege, şi anume acela de cauză specială de întrerupere a prescripţiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată.
O asemenea manifestare expresă a autorităţilor române, în sensul solicitării de predare, adresată autorităţilor statului pe teritoriul căruia se află infractorul ori persoana condamnată ce a fost în mod efectiv localizată, în temeiul mandatului european de arestare, întruneşte, în mod deplin, exigenţele unei cauze care justifică întreruperea prescripţiei, în contextul în care actul îndreptat împotriva persoanei solicitate urmăreşte conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este căutată.
O asemenea concluzie este întemeiată în raport cu natura, conţinutul şi finalitatea instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi a executării pedepsei, astfel cum a fost concepută de legiuitorul român.
În acest sens, un act precum mandatul european de arestare relevă existenţa şi persistenţa acţiunii autorităţilor judiciare de tragere la răspundere penală a infractorilor ori de supunere a acestora la executarea unei pedepse cu închisoarea şi implică exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, constituind, fără îndoială, un act procesual întreruptiv de prescripţie.
Cu atât mai mult efectul întreruptiv de prescripţie, conform art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, se impune a fi recunoscut în situaţia în care faţă de persoana solicitată se dispune şi se ia măsura arestării provizorii în vederea predării în baza mandatului european de arestare emis de autorităţile române, momentul arestării marcând momentul de început al executării obligaţiei persoanei la respectarea dreptului statului român.
Un argument în plus este acela că arestul executat în statul străin este considerat a fi efectuat în faza de executare a procesului penal şi urmează a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată.
Cea de-a doua ipoteză, aceea în care persoana solicitată nu este localizată, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, în scopul difuzării sale pe canale specifice, nu poate fi asimilată unei cereri de extrădare, atât timp cât nu se identifică elementele de esenţă ale extrădării, şi anume o solicitare expresă de predare adresată autorităţilor statului de executare care să vizeze persoana căutată şi care să fi fost efectiv localizată pe teritoriul acelui stat.
Este evident într-o asemenea situaţie că procedura nu este efectiv îndreptată împotriva persoanei căutate, iar exigenţele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, nu sunt satisfăcute.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 4144 şi 4145 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, şi ale art. 127 din Codul penal, stabileşte că:
Transmiterea directă a mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei.
Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
Obligatorie, potrivit art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 martie 2012.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
LIVIA DOINA STANCIU
Magistrat-asistent,
Alina Gabriela Păun
Sursa: www.scj.ro
Cum se pot recupera salariile de catre angajatii societatilor aflate in insolventa?
In cele ce urmeaza vom vedea care este modalitatea de recuperare a salariilor angajatilor de la societatea aflata in insolventa.
Prin Legea 85/2006 este instituita procedura de insolventa:
„Art. 2. Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa.”
Procedura generala prevazuta de prezenta lege se aplica urmatoarelor categorii de debitori aflati in stare de insolventa sau de insolventa iminenta:
- societatile comerciale
- societatile cooperative
- organizatiile cooperatiste
- societatile agricole
- grupurile de interes economic
- orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice
Exceptie fac urmatorii debitori:
a) comercianti care fac parte din categoriile prevazute anterior si indeplinesc una din urmatoarele conditii:
- nu detin nici un bun in patrimoniul lor
- actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi gasite
- administratorul nu poate fi gasit
- sediul nu mai exista sau nu corespunde adresei din registrul comertului
b) debitorii care fac parte din categoriile prevazute anterior, care nu au prezentat documentele:
- o lista completa a tuturor bunurilor debitorului, incluzand toate conturile si bancile prin care debitorul isi ruleaza fondurile; pentru bunurile grevate se vor mentiona datele din registrele de publicitate
- o lista a numelor si a adreselor creditorilor, oricum ar fi creantele acestora: certe sau sub conditie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, aratandu-se suma, cauza si drepturile de preferinta
- o lista a activitatilor curente pe care intentioneaza sa le desfasoare in perioada de observatie
- o declaratie prin care debitorul isi arata intentia de intrare in procedura simplificata sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activitatii sau prin lichidarea, in tot sau in parte, a averii, in vederea stingerii datoriilor sale; daca aceasta declaratie nu va fi depusa pana la expirarea termenului stabilit, se prezuma ca debitorul este de acord cu initierea procedurii simplificate
In caz de insolventa, potrivit legislatiei in vigoare, salariatii se afla pe locul secund in ceea ce priveste recuperarea creantelor de la un angajator intrat in faliment, imediat dupa achitarea taxelor judiciare.
De cele mai multe ori, insa, salariatii raman, in urma inscrierii la masa credala, doar cu vechimea in munca si nu isi recupereaza salariile de la angajatorul intrat in insolventa, desi este in vigoare Legea 200/2006 privind constituirea si utilizarea Fondului de Garantare pentru plata creantelor salariale.
In caz de insolventa, lichidatorii judiciari ai societatilor trebuie sa depuna cerere pentru achitarea salariilor restante. Astfel, in acest scop, se constituie un fond in bugetul AJOFM, si dupa ce se obtine hotararea judecatoreasca definitiva si irevocabila de intrare in insolventa a societatii respective salariatii pot intra in posesia a trei salarii, maximul care se poate acorda din acest fond.
Trebuie mentionat ca salariatii au dreptul de a solicita deschiderea procedurii de insolventa impotriva angajatorului numai in situatia in care valoarea creantei pe care ei o invoca este de minim 6 salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. 
De multe ori s-au intalnit situatii in care angajatii nu puteau dovedi faptul ca nu si-au incasat salariile, deoarece angajatorii au depus state de plata semnate in fals. In acest caz fostii salariati pot cere in instanta o expertiza grafologica prin care sa se arate ca semnatura de pe statele de plata nu este a lor.
Salariatii se pot inscrie la masa credala la fel ca oricare alt creditor, persoana fizica sau juridica. Inscrierea se face prin luarea legaturii, in mod individual, cu judecatorul sindic la care se solicita inscrierea in lista creditorilor.
In cazul in care angajatii au depus in paralel cerere de actiune in instanta sau plangeri la alte institutii, aceste demersuri pot continua in acelasi timp cu inscrierea la masa credala.
Va punem la dispozitie specilistii nostrii in vederea efecturarii tuturor demersurilor necesare pentru recuperare salariilor de la societatea aflata in insolventa.
Oferim solutii rapide, eficiente si cele mai mici onorarii. Contactati-ne la numarul 0749212777
Succesiunea notariala
In cele ce urmeaza va explicam cum se dezbate succesiunea in fata notarului public.
Succesiunea reprezinta transmiterea unui patrimoniu lasat de un defunct uneia sau mai multor persoane vii.
Procedura succesorala se deschide la cererea oricarei persoane interesate, a procurorului, precum si a secretarului consiliului local al localitatii in raza careia defunctul a avut ultimul domiciliu.
In primul rand trebuie sa mergeti la un notar public pentru a vi se elibera un certificat de mostenitor legal sau testamentar, prin care vi se stabileste calitatea de succesor. Cererea pentru deschiderea succesiunii se depune numai la unul dintre notarii publici de la locul unde se afla ultimul domiciliu al persoanei decedate.
Mostenitorii sunt obligati ca in termen de sase luni de la decesul autorului lor, sa isi manifeste acceptarea succesiunii sau renuntarea la ea in doua feluri:
- expresa – atunci cand se face prin declaratie in fata notarului public
- tacita – daca succesorul efectueaza acte de dispozitie din care sa reiasa
Nerespectarea termenului de sase luni atrage sanctiunea decaderii din dreptul de a mai exercita dreptul de optiune succesorala, iar mostenitorii devin straini de succesiune.
Succesorii vor achita taxele succesorale si de timbru judiciar la bugetul statului si onorariul notarului public.
Atunci cand mostenitorii au cunostinta sau motive sa creada ca datoriile succesiunii sunt mai mari decat ceea ce a lasat defunctul ca bunuri, se recomanda acceptarea mostenirii sub beneficiu de inventar, caz in care succesorii vor raspunde pentru datoriile mostenirii numai in limita a ceea ce au dobandit.
Pentru deschiderea mostenirii in cadrul procedurii notariale aveti nevoie de urmatoarele acte:
- cererea, care trebuie sa cuprinda: data decesului, ultimul domiciliu al defunctului, numele si domiciliul succesibililor, bunurile succesorale si eventualele datorii ale defunctului
- certificatul de deces al autorului
- certificatul de nastere al succesorilor
- certificatul de casatorie (dupa caz)
- actele de proprietate asupra bunurilor mobile si imobile ale defunctului
- adeverinta / certificat de rol fiscal / agricol eliberata de Primarie
- martor / martori, in completarea probelor privind existenta mostenitorilor si a bunurilor succesorale
- procura succesorala de reprezentare in forma autentica (pentru cei ce nu pot lua parte personal la dezbateri)
- pentru succesibilii incapabili (minori, interzisi judecatoresti si alienati mintal), se va numi prin dispozitia primarului un curator special (in lipsa unui tutore neinteresat in succesiune)
- testament (autentic sau olograf, daca defunctul a lasat)
Trebuie mentionat ca daca cererea se introduce de secretarul consiliului local, se va mentiona si valoarea de impozitare a bunurilor ce compun masa succesorala.
Va punem la dispozitie specilistii nostrii in vederea efecturarii tuturor demersurilor necesare pentru dezbaterea succesiunii.
Oferim solutii rapide, eficiente si cele mai mici onorarii. Contactati-ne la numarul 0749212777
